Obosita.

Speriata si singura.
Nu stiu ce sa fac.Aberez aceleasi prostii in fiecare noapte.
Imi petrec noptile paralizata in pat,cu ochii deschisi,incercand sa las oboseala sa puna stapanire pe mine.
Ore de nisip scurse printre degete robotice,nici macar nu pot sa aprind lumina sa citesc pentru ca as trezi pe cineva.
Am nevoie de ajutor dar nu indraznesc sa-l cer,iar atunci cand o fac il refuz imediat,nedandu-mi seama ca imi fac rau singura.M-am saturat de acest tot care se strange in jurul meu,acest tot infinit care ma inconjoara,care inca se strange si nu ma lasa sa respir.Acest tot care ma sufoca,ma face trista dar fericita,acest tot de care nu pot sa scap.
Stau si fac nimic,stau in pat fara vreun rost,fara sa ma gandesc la ceva,si daca ma gandesc,in minte imi rasar intrebari stupide sau inteligente,fara raspuns.
Incerc sa-mi dau seama de o gramada de lucruri,creez poteci,raspunsuri,care duc la noi intrebari,si se formeaza un lant imens si foarte lat,de intrebari care poate intr-o zi isi vor gasi perechea,adica raspunsul.
Ce naiba se intampla? Toate lucrurile rele parca sunt indreptate asupra mea.
Fa asta,fa aia. Du-te acolo,vino aici. Mai fa asta,mai fa aia din nou.
GATA!
M-am saturat.Aud aceleasi repli-
Boom.Poc.
Gata. S-a spart. A cazut si s-a dus naibii.
Intr-o secunda totul s-a pierdut,si eu am aterizat pe fundul inimii mele.
Si stau asa,in oceanul asta de sange de aici,cu ochii deschisi,ma uit la bulele de aer ce plutesc cu nerusinare printre globulele rosii.
Vreau sa stau afara,pe un camp deschis,sa opresc timpul,si vreau ca vantul sa-mi ia toate intrebarile si sa le sufle departe.
Sa-mi ia toate gandurile,toate ingrijorarile si prostiile din cap,vreau sa ma ameteasca cu parfumul lui si sa ma impinga in visele mele fara sfarsit.
Ceva a fost spus,nu stiu daca trebuie sa continui sa ma agat de acel lucru,sau sa-mi dau drumul.
Pentru ca stiu ca daca imi dau drumul nu o sa fie bine. O sa fiu iar in cadere libera,si de data asta nu o sa ma mai pot opri. Si o sa cad,iar cand voi ateriza totul se va strica. Eu nu o sa mai exist, nu o sa mai fiu aia optimista si mereu visatoare,si cu zambetul ala tamp de pisica pe fata.
Momentan puteti incepe sa tineti doliu,pana cand apare un saman sa ma invie. Daca apare. Iar aberez.In starea in care sunt nici nu pot sa leg doua cuvinte.
Vreau sa ma odihnesc,sunt obosita. Dar nu pot. Azi-noapte am stat si am numarat fulgerele. Au fost 14. De fiecare data cand vedeam un fulger mi se parea ca o mica parte din mine se duce sa-l alerge,sa vada unde se retrage,si sa-i puna lui intrebarile pe care eu nu indraznesc sa le adresez nimanui. Iar daca acel fulger nu va avea un raspuns,sa alerge la altul,si la altul,apoi sa treaca la picaturile de ploaie,pana cand poate veni inapoi la mine zicandu-mi :
"Am gasit ceea ce cautai!"
Iar eu atunci o sa-l poftesc la o cafea,o sa-l imbratisez strans si o sa-l ascult cu asa o pofta.
O sa-mi raspunda la toate intrebarile,si eu voi fi fericita pentru ca imi va spune ca visele mele nu sunt doar vise,voi deveni realitate.
Nu sunt nimic.Doar agonie.
Nu mai stiu nimic. Doar sa sper.
Speranta tine in viata.Dar cat poti spera?
Ma omoara chestia asta.E ca o persoana ce a luat o lingurita si scobeste intr-un perete de calcar,putin cate putin.
Am ganduri macabre,fel de fel de scenarii o iau la goana prin mintea mea,sperand sa-mi grabeasca acceleratia sangelui si astfel sa ma faca sa fiu mai vioaie. Dar iata ca nu merge,si eu doar le iau de mana si alerg cu ele,in cautarea rezultatului.
Dar pe bune,ma omoara chestia asta.
Nu stiu cat mai pot rezista,nici nu stiu de ce mai incerc.
As putea sa ma las prada..cui? Gandurilor negre,sau celor albe?
E o lupta intre ele doua,se dueleaza cu replici aprige,sageti inmuiate in veninul Meduzei,care lovesc exact in punctele cele mai dureroase ale corpului,si raman acolo infipte,pentru mult timp.
Si lupta se desfasoara pana cand gazda acestor ganduri cade jos,si lichidul rosiatic o ia la vale pe metalul rece si argintiu,sub clar de luna.
Atat,doar un martor,luna. Doar luna,pentru ca ea a acoperit ochii stelelor,crezand ca aceasta lupta este prea vulgara pentru ca lumina lor inocenta sa poata asista la asa ceva.
Umbre transparente,care soptesc tipator "DE CE?!" ma inconjoara,ma bantuie,nu ma lasa in pace.Ma intreaba in continuu,nu-mi dau pace.
Mi-am pierdut zambetul.
Pe moment.
Astept si sper.

~Scarlet.